Dilema mea: shoppingul!

Incepe sa ma apuce nostalgia magazinelor clasice/tipice de dupa anii Revolutiei! Imi amintesc cat de placut era sa intru in magazinasul de la coltul strazii mele, unde, aceleasi vanzatoare de peste 20 de ani de experienta (asa le auzeam alintandu-se intre ele) imi raspundeau la salut, eventual intram in aceleasi stereotipe si previzibile dialoguri, dar care imi dezvoltau sentimentul de apartenenta la acel magazin! Chiar glumeam, la un moment dat, cand am vazut ca geamurile vechi si rapciugoase ale spatiului comercial au fost inlocuite cu vajnice termopane: "Doamnelor, gemuletul cel din colt este pus din banii mei, de la atata paine si apa minerala cumparata de aici". Imi amintesc cu melancolie (unii ar putea-o defini senzatie sadomasochista sau prea subiectiva/limitata) ca ma luau dracii cand ma aplecam asupra acelor rafturi insuficiente, prost aranjate si ticsite de articole de tot felul, cand imi gaseam, in sfarsit, produsul preferat si-l extrageam cu finete, insa, pana la urma, era imposibil sa nu cada alte 3-4 articole din jur. Ma enervam eu, se enervau si doamnele, dar, in cele din urma, totul se finaliza amiabil! Cum drac', intr-o tara Latina, sa tinem la suparare? Gasim oricand solutii: texte, folclor, Bula, politica, capra vecinului... si tot ajungem la liman. Si chiar ma saturasem de asa ceva. Tot imi spuneam in gand: n-or veni si la noi magazinele alea mari de afara, superluminate, aerisite, pline de produse, profesioniste? M-am saturat sa tot fac socializare gratuita doar pentru o paine si o sticla de vin intr-un comert de tranzitie. Dar, totusi, doamnele, eternele doamne ce pana in '89 erau regine in acele magazine (asa numitul concept stat in stat) si-au schimbat radical atitudinea in acesti ani de dupa, fiind deloc indiferente, ba chiar obositor de amabile, chiar enervante! Asadar, dupa ani de chinuri si asteptari, parasutistii americani nu au mai venit dar a venit Retailul modern! Plin de lanturi de magazine, in toata tara, in fiecare oras (mare sau mic), intr-o competitie acerba de la amplasarea locatiei si pana la pretul pe raft, totul este occidental acum, totul este aliniat...

In primul si primul rand, trebuie sa am la indemana o fisa de 50 de bani, altfel, nu pot lua un cos pe roti (la majoritatea locatiilor). Intru in magazin, plin de oferte peste oferte, care mai de care mai moca, prin difuzoare ciripesc tot felul de voci cu alte si alte oferte, agitatia e maxima, totul se petrece prea repede pentru cateva cumparaturi obisnuite. Mi-am facut deja o dexteritate in a impinge carucioarele altor cumparatori ce le lasa exact pe mijlocul culuarelor de acces (insa pline de produse, ca sa le poti impinge mai greu) sau, de cele mai multe ori, fac un pas in fata si privesc in spate, pentru a evita ca acela din spate sa nu ma calce din nou pe picioare cu al sau cos grabit. Evident, arome de tot felul ma invaluie: de la parfumuri fresh si mai discrete pana la cele florale date si pe coate+genunchi, ca sa miroase frumos! Ca doar, de, mergem la shopping! Mai trec si cateva arome de transpiratie care-mi creeaza aceeasi repulsie si fug catre raionul de unde sa-mi iau ale mele lucruri necesare. Vad langa mine un stimabil pensionar ce-si pune ochelarii pe ochi pentru a citi cateva date ale unui borcan frumos ambalat, viu colorat. Dupa cateva momente, il vad debusolat si se indreapta spre mine, eu fiind cel mai aproape de el (sau poate m-a confundat cu vreun angajat de acolo), intrebandu-ma respectuos ce scrie acolo. Eu, foarte sigur pe mine, convins ca OPC isi face treaba eficient peste tot, il rog amabil sa se uite pe spatele etichetei, pentru ca sigur exista un sticker cu instructiuni in limba romana. Surprinzator, nu era... Rotesc capul dupa vreun angajat care sa ne pilduiasca (germana e punct slab pentru mine iar rusa la fel) si, dupa cateva rotatii 360 grade, identific un halat si o persoana ce descarca acolo ceva baxuri. L-am intrebat iar el mi-a raspuns: nu stiu! Rezolv problema de unul singur, in cele din urma, batranelul imi multumeste frumos, si ma duc la ale mele treburi.

Observ la un moment dat o umbrela pentru terasa destul de interesanta. Ma duc acolo, ma uit la ea, dar nu-mi place culoarea. Vreau sa intreb pe cineva de acolo dar ia pe cine nu-i. Abandonez ideea, intrucat nu e prima data. Ma uit sa vad ce alte nuante exista, evident, acest lucru se face cu greu, printre zeci de cutii ce stau amestecate in raftul larg dar deloc aranjat, si, in cele din urma, gasesc imensa cutie... Caut pe ea bulina ce-mi poate indica culoarea, o gasesc intr-un tarziu (dupa ce am rostogolit-o pe toate cele patru parti) dar, fiind undeva la fund, nu se vede clar. Dupa iar cateva manevre iscusite (ma incurajez eu sa ma laud) trag de acea cutie sa o aduc la suprafata si deodata cad cam toate pe acolo... ca la magazinul de odinioara. Cred in acel moment ca m-as fi bucurat sa vina un angajat care macar sa ma certe, nu sa ma ajute... dar, din nou, pustiu. In fine, bucuros ca am gasit ce-mi place, ma uit sa vad si cat costa (probabil ca majoritatea se uita intai la pret, eu tot timpul sunt cu susul in jos: sa ma asigur ca-mi place si apoi pretul). Aici surpriza: exact acel articol nu avea pret. Car produsul cu greu la cel mai apropiat cititor de preturi incadrat in perete, dar, acolo, era mort, nu functiona. Caut unul mobil, fac cel putin o tura de magazin, stresat si enervat, dar optimist pana-n maduva oaselor de al meu success si, in cele din urma, descopar visul meu din ultimul sfert de ora. Imi zic gata, hai sa plec de aici ca am pierdut mult timp si mai am si altele de facut. Pun pariu cu mine ca principiul alba-neagra functioneaza si acum la casele de marcat si ma autoflagelez cand vad ca iar am castigat: o casa functioneaza, 1-2 nu. In fine, ma asez la imensa coada si astept. Cum "clientul nostru, stapanul nostrum" este motto-ul comertului de succes, ma vad deja privind confortabil la LCD-ul de deasupra capului ce-mi prezinta stiri marketizate, eu intr-o pozitie superconfortabila: sprijinit in coate pe carucior, si cu capul in sus ca dupa avioane... de fapt, conceptul psihologic al cosului plin... si uite asa, mai pun in cos si-o ciunga ce sta sa-mi cada oricum in carucior. Trece si ce a fost mai greu si ajung la casierita. Evident, doar eu salut, dumneaei fiind ocupata cu a ei colega de peste doua randuri, spunandu-i ca nu mai poate sta in acel curent si ca trebuie sa faca ceva... altfel, o ia razna... Si eu, pe cat de nervos eram, incerc un sentiment interior de consolare... Ei bine, las' ca sunt altii si mai stresati... si ma relaxez, bucuros ca mi-am terminat cumparaturile pe ziua de azi. Dar, vai, produsul meu nu are cod, sau nu i se poate citi, nu stiu ce naiba are dar iarasi am de asteptat pana un alt angajat vine din strafunduri, noteaza nu stiu ce pe un biletel, apoi iar astept, pana el se intoarce (a durat cam vreo 5 minute toata manevra, timp in care cei din spatele meu imi aruncau priviri ucigatoare, de parca n-as fi putut renunta si eu la acel produs, chipurile) si in cele din urma, victorie iese factura si platesc. Desi sertarul de bani e plin cu marunt, casierita ma intreaba daca n-am cumva marunt.... Chiar daca as fi avut, as fi spus ca n-am. Cu un aer infatuat baga mana in acel sertar pentru rest si experienta mea se termina cu bine. Evident ca despartirea are loc fara nici o forma de salut, deoarece, intre doi clienti, mai avea ceva de zis colegei de peste doua case.... De mentionat inca un lucru: cat de penibila poate sa fie situatia in care, daca doresti o punga, sa ti se ofere una cu insemnele magazinului, si sa o platesti!!! Este valabil doar la cateva din acest tip de Retail Modern...

Descarcat de orice forma de rabdare si bucuros ca vad luminita de la capatul tunelului, ma indrept spre iesire. Pana acolo, insa, a trebuit sa mai trec printr-un filtru, in sensul ca angajati complet demotivati si plictisiti, mestecand guma in sictir, confrunta pozitiile facturii cu cele existente fizic in cos. Stau si ma intreb: ce bazati sunt nea astia de cunosc toate cele 10.000 de produse existente in acel magazin! Si uite asa am terminat si acest complex proces numit Shopping!



Si care este Dilema Mea: oare de unde ar trebui sa fac cumparaturi de acum incolo: de la acel magazin imens, modern cu preturi de dumping, unde sunt tratat ca un jeg, unde personalul este subdimensionat, neinstruit si demotivat, simtind depersonalizarea globalizata in ceafa sau de la chinuitul magazin din colt (cam singurul ce a supravietuit), unde doamnele respective se chinuie stangaci, ce-i drept, sa fie amabile cu mine. Inclin sa cred ca aceste magazine de proximitate (convenience) vor lua in timp ceva din cota de piata a celorlalte magazine, chiar daca preturile nu vor fi pe masura. De ce oare? Pai cine se mai gandeste acum la calitatea serviciilor, la ospitalitatea magazinului, la climatul din interior, la fidelizare, la aroma unor cumparaturi confortabile? Poate doar eu? Vom vedea...



PS. 1 Credeti ca m-am mai intors sa duc caruciorul la locul lui, pt a-mi lua fisa? Aveam de mers destul de mult inapoi si afara incepuse sa ploua... imi era destul doar cat m-am udat pana a-mi pune produsele in portbagaj...

2. De ce oare angajatii de la raioane nu sunt dotati cu casti iar observatorii aia care isi iau banii doar pentru ca se uita la monitoarele de supraveghere nu-i informeaza pe colegii lor cand vad ca unii clienti se uita debusolati dupa un ajutor, un sfat, un reper? Retoric, ma tem.

Convorbiri cu Octavian Paler

Frumoase zile de concediu, chiar daca au fost petrecute pe malul marii! Asta si datorita ultimei carti aparute de curand, la Editura Corint, sub iscusita indrumare a unui inspirat scriitor, Daniel Cristea-Enache. Nu va pot spune ce AROMA incantatoare mi-a luat parcurgerea celor 330 de pagini in care, doar cu anumite directii date de scriitor (destul de retinute si parca de o politete exagerata, in ciuda unei relatii foarte apropiate), Octavian Paler isi povesteste din nou, dar intr-o forma mult mai categorica, intreaga existenta. Parca mai iubitor de viata ca niciodata pana acum, mai romantic, sentimental si melancolic cum nu l-am mai citit in nici o carte, destul de acid cu cotidianul, neimpacat cu ideea de moarte (desi uneori dadea senzatia de resemnare, invaluit de o spaima teribila), jovial si pe alocuri cu umor, Octavian Paler ne dezvolta o alta fata aici, coplesita de problemele zilnice dar interpatrunsa de un aer idealist, idilic, cum numai el o putea face! Din pacate, nu a mai apucat sa reciteasca textele scrise, astfel ca multe din idei se tot repeta pe parcursul cartii iar DCE nu a dorit sa faca o retusare, culegand doar aceste randuri, de pe eternele pagini batute la masina de scris de Maestru. Dorinta lui de a mai prinde un anotimp calduros nu s-a mai indeplinit, dar important este ca ultimul sau text scris in cartea aceasta a fost cu luna aprilie, anul acesta, deci actualitatea parca doreste sa copleseasca totul, mai ales ca, doar la cateva zile dupa acest text, el s-a stins din viata.Sunt tare curios daca ultima sa carte, la care a tot lucrat in ultimii ani va aparea, "Calomnii mitologice", dar, chiar daca nu va mai aparea, citind aceste randuri va puteti face un contur conceptual al ei... desi eu am citit printre randuri ca ar fi trebuit sa o termine pana in primavara. Si cum mie nu-mi place marea iar lui Octavian Paler i-a placut la nebunie, citirea acestei carti sub mai multe rasarituri de soare dementiale nu a avut cum sa nu ma mistuie si sa ma rupa in mii de cioburi virtuale, compromisul cu mine fiind facut parca mai lesne ca oricand... Este, daca vreti, o varianta scurta despre un mare om care, rostind/scriind acum multi ani un decalog provocator, a reusit sa schimbe mult gandirea multora, victima deloc colaterala fiind si cel ce scrie acum. Ce dor imi este deja de randurile lui...

 

www.kogaionon.com/octavian paler

Rolling Stones

Ca intotdeauna cand e vorba de muzica, ma simt Gica Contra... sa vad 60.000 de participanti la concert (in nici un caz nu vorbim de acelasi numar de fani) stand langa mine, dansand, cantand iar eu sa ma plictisesc dupa mai putin de o ora...  e clar, ceva nu functioneaza cu mine... chiar daca bunicutul Jagger a dat totul din el, la 65 de ani!, fiind mai zglobiu ca oricare artist roman ce nu este in stare sa se miste pe scena atat de dinamic doua ore continuu! Evident, si scenele regizate cu saluturi in limba romana au avut parte de recunostinta publicului, mai ales cand Mick le-a rostit foarte englezeste "Buna seara Bucuresti! Salut Romania!". Am fost la concert din respect pentru activitatea unui superlongeviv grup dar si pentru a vedea un show, o istorie (in viata inca), un mod de viata exprimat nonconformist, acum si in Romania. Si nu pot fi carcotas cand scena a fost imensa, cat un bloc de patru etaje, proiectii, lumini, efecte, artificii, flacari, scena mobila, dansuri... Cred, totusi, ca mi-a lipsit exact acel element care m-ar fi putut pune in rezonanta cu muzica si publicul: nostalgia!!! Si cu ocazia asta mi-am dat seama cat de tare a evoluat muzica in acesti zeci de ani, chiar daca bunicii prefera sa cante tot doar in stilul lor... Keith "a plans" din nou cu a lui chitara, a sarutat-o de multe ori si a trait cum numai el stie sa traiasca muzica printre corzi si cateva franturi vocale... Este incredibil cum cei patru nu s-au schimbat deloc (fizic insa se puteau lua la intrecere numarand ridurile), traind la aceasta varsta la fel ca acum 40 de ani, probabil, manifestandu-se la fel!!! Atmosfera supermisto pentru cam toti de acolo, orgasm asigurat in tot stadionul, marketing adevarat, sonorizare relativ buna (desi uneori urechile pareau sa nu suporte), promovare profi, curiosi multi, eveniment trendy pentru restul, o seara moderna pentru toti: politicieni, muzicieni, artisti, vip-uri, fotbalisti! Un show adevarat, remarcabil ca imagistica!!!! Ce naiba am cautat eu acolo, totusi? Probabil speranta ca dupa respect vine si iubirea... se pare ca nu mi-a iesit, mai ales ca m-am scarbit usor cand am vazut ca un tricou cu legendele vii costa peste 30 de euro... ca sa nu mai zic de alte accesorii superscumpe! A bigger bang! O dovada ca Rock'n'Roll-ul imbinat cu marketing-ul accentuat contureaza, clar, o casa buna! Nonconformism mercantil, care suna uneori bine, arata bine, se traieste intens si creste gradul de satisfactie a clientului, in cazul de fata, noul fan Rolling Stones. Respect pentru ei, respect pentru fanii veniti de prin toata tara si nu numai! Dar mesajul extravertit transmis de aceasta muzica nu m-a cucerit... e ciudat daca am ajuns doar sa ma bucur de bucuria altora... ca la nefericire sentimentul de solidaritate oricum este prezent... atat mai pot, oare? Sa-nteleg ca psihic "baietii" din RS sunt mai tineri decat mine? Se prea poate... Probabil ca, dupa show-ul de aseara, si baietii cuminti fani BEATLES au devenit mai energici si mai "rai"... Eu ma retrag acum cu mare satisfactie intre ale mele muzici (e clar ca vorbsc de doua lumi complet paralele, ce pentru un discoman par a fi doar una), intre care ma simt confortabil, chiar daca nu ma doboara nostalgia! ... un plus pentru vocea negresei (Lisa Fisher a cantat demential un cover James Brown), care, dupa mine, privit la rece si pragmatic, a facut cam tot show-ul, astfel ca: baietii trecutul, negresa prezentul iar marketing-ul viitorul/satisfactia... muzica? Doar pentru cei mai vechi in viata, ce pana aseara s-au tot uitat pe cer in ultimii 40 de ani ca poate se parasuteaza americanii/britanicii si ne salveaza de comunism... cica de ieri-noapte am fost curatati de comunism! Macar de asta sa scapam, ca de jeg-ul de pe stadionul de aseara n-am avut cum sa scapam, atat timp cat parca nimic n-a fost la inaltime: aglomeratie la putinele intrari, toalete insuficiente, lichide cu picatura si la cozi infernale... doar inghetata pare sa fi fost la inaltime (ca doar de, sunt suceveni!!!), cam tot ce a tinut de organizarea romanasilor nostri a fost modesta! Dar, vorba multora, cred: A MERITAT! Probabil... Totusi, o ciunga, un ceai, un Big Ben, ceva? OK, thank you...

Kogaionon webzine

Any feedback regarding the new "look" of www.kogaionon.com  will be welcome...

 

Incasi la poarta Orientului

 

Vorbeam zilele trecute de Machu Pichhu! Ei bine, m-am tot saturat de acei incasi cu ale lor traditii aici, pe al nostru litoral! Am vazut peste 4 echipe de incasi, independente, fiecare acoperind o raza de cca 1 km liniar de faleza, care mai de care mai traditionala si plina de misticism mercantil, la limita ridicolului (sau chiar peste). Astfel, toti cu statii de amplificare, cu lap-top-uri (playback in toata regula), imbracati "warrior", cu nelipsitele unku, machiati strident, cu cel putin o fata in echipa (micuta, finuta, draguta), unii chiar cu proiectii de filme istorice pe fundal, multe bratari, pipe, cranii... dansand intr-un ritm Pop-Inca de cea mai penibila speta, dar care doresc sa puna in valoare visul american: a face bani oricum si oriunde. Chiar daca imagistic impresionau trecatorii, in sensul ca se faceau diverse palcuri ce gratiau peruanii (de fapt, doar doi din cei 3 sau patru erau de prin America de Sud, restul erau romani convertiti) cu bacnote de 1 Ron, muzica lor plina de modernism ieftin, mixata cu elemente de cea mai mare frumusete insa profanate compromitator pe acorduri banale, creiona printre terasele pline de house incandescent si canapele conceptuale lounge un fel de originalitate. Si chiar daca fals ea exista, in cazul acestor peruani aceasta este una de duzina, fara fond, chiar si fara forma... dar ce mai conteaza, atat timp cat CD-urile lor incepeau sa se vanda nesperat!!! Ca sa nu mai spun ca vis-a-vis de una din aceste echipe (trupa e prea mult spus) gaseam un panou cu zeci de insigne, de la Gigi, nea Base sau Rapid pana la Manson, Ozzy, Dimmu si Cradle! Asta da europenizare! Sau americanizare....

Dilema Veche

In ultimul numar din aceasta publicatie, citesc un articol, "Categoria impuse", scris de Adina Rosetti. In el, ea doreste, foarte la obiect scris, sa scoata in evidenta trend-ul oamenilor de succes de azi, de fapt cei mai talentati si avuti angajati. Astfel, studiind problema team-buildingurilor si trainingurilor facute de marile corporatii, scoate in evidenta indoctrinarea (indobitocire mi-as permite doar eu sa scriu) angajatilor, crearea sentimentului de apartenenta la "marea familie", adica locul de munca, pentru care esti in stare sa-ti sacrifici senin si satisfacut si ultima ta farama de timp liber, adica cel cu adevarata familie. Parca inspirat din "downshifting"-ul scris cu atata eleganta de Aurora Liiceanu cu ceva timp in urma, Adina pare sa contureze pragmatic starea "de a fi" a angajatului modern, astazi, intr-o Romanie deja europenizata, ce nu difera deloc de oricare alt angajat al unei puternice companii de pretutindeni. Si de aici mai putini copii, mai multe divorturi, mai plini de bani si mai goi interior, mai integrati si mai "one", ajungem sa ni se faca foame doar cand ne uitam la ceas si nu invers... si mi-am amintit ca in editorialul meu din decembrie, dezvoltam si eu subiectul, din care transcriu mai jos doar cateva pasaje...

(...) Nu ma mai surprinde nimic, atat timp cat si la casa de marcat a magazinului angajatul ma corecteaza cu expresia: OK, next! Ma tem ca ipocrizia cuprinde Romania iar maine, daca voi dori sa beau pe o terasa un suc natural de portocale obtinut din storcatorul din fata mea, ospatarul sa nu inteleaga ce-i cer si sa ma intrebe daca e vorba poate de un fresh! Consumismul acesta trendy, mercantil, usor de pronuntat, exprimat si gandit, plin de ape cu bule colorate si acoperit cu etichete in spatele carora se ascund milioane de euro marketizati, ar putea sa ma deruteze, sa-mi creeze un alt mod de a gandi, trai?. De fapt de a supravietui! Izolarea din calea turcilor (eterna Agripina) prin fuga in munti nu rezolva problema, desi multe legende istorice m-au invatat ca si aceasta este o forma de supravietuire! Asta in cazul in care cineva vrea rezistenta! Vin vremuri interesante, provocatoare, pline de necunoscut, o alta forma de a fi civilizat, ce trebuie asimilate si modelate dupa stilul propriu. Daca ma voi doar raporta la clisee si standarde, imi voi pierde identitatea si voi deveni clona simpla intr-un sistem functional, bine gandit dar incarcerat. Oricum, dupa cum zicea, intr-o carte aparuta curand, un profesor din ale mele locuri: romanul SE DESCURCA in toate situatiile ! Nu stiu daca se intelege sensul corect al expresiei a te descurca, eu o identific doar cu un simplu sinonim : a te orienta? evident, tot in sens plastic !

Partea buna este ca voi evolua, voi deveni mai informat, mai elegant si structurat in gandire, voi vorbi doar prin prezentari in Power Point & slide-uri rapitoare, insotite de grafice cu trend ascendent, imi voi tine speech-ul frenetic in functie si de body language-ul pe care l-am dobandit in suma de team-building-uri si training-uri captivante, pline de let's do it si atitudine pro, voi tine lectii de socializing in false brainstorming-uri participative si pline de implicari teatrale, voi aplica pentru diverse job-uri aspirante la cariera si recunoastere, imi voi decora biroul cu tot felul de accesorii feng shui pline de energii pozitive ce-mi vor facilita sa-mi printez lejer sute de info sheet-uri profesionale, voi servi lunch-ul in tot felul de restaurante pline de atmosfera de business, intr-o tinuta smart casual ce va trezi invidia/admiratia altor colegi in charge, imi voi trata angoasele prin cat mai multe meeting-uri de terapie la psiholog (eventual in grup), imi voi duce copii sa-si petreaca ziua in mall-uri, share-uind cu altii despre ultimele gadget-uri remarcabile, imi voi petrece weekend-ul intr-un amplu proces de watching si shopping eliberator si reconfortant (dar focusat doar pe branduri recunoscute si obligatoriu europenizate, cele romanesti ramanand repere demodate), umbrit pe alocuri de conferintele tinute prin mobil cu alti potentiali parteneri de afaceri, voi merge an de an la mare pe malul turcesc, apoi grecesc, maltez, egiptean? pentru ca al nostru nu se mai ridica la standardele asteptate, imi voi da copilul la o scoala generala de top, obligatoriu romano-americana sau evreiasca, voi zambi la toata lumea si voi fi dat de exemplu in toate focus-group-urile voluntare, voi comunica mai mult prin sms-uri SMART si black-berry comod? si ce e si mai important : gata cu vremea spagilor, acum emitem facturi de consultanta sau de intermediere inteligenta...ma voi integra si voi fi un conformist desavarsit...

Lonndom

zumzait de pescarusi, valuri agresive ale unei eterne mari, un nou rasarit de soare, parca mai clar si senin ca nicicand, fara urma de poluare fonica cotidiana... doar in casti un proiect tare ciudat, ce nu se doreste a fi Black Metal, dar care atrage prin concept si ideologie, venit tocmai din Suedia. intitulat Lonndom! Merita sa-l incercati, mai ales ca Heathen-ul din el pare sa invaluiasca totul...

 

ce frumoasa-i marea...

 

Un rasarit rapitor, in care discul portocaliu si-a jucat propriul rol cotidian iesind din mare, de fapt singura parte spectaculoasa a demonstratiei. Maximum 5 minute! Totul se transforma din rosiatic inspre galben-portocaliu, atat soarele cat si marea pot fi privite confortabil, fara sa supere privirea... exact ca nasterea si copilaria: scurte, inocente, rapitoare... Dupa nici o ora, deja soarele devine nesuferit din cauza luminozitatii lui, la fel ca si intreaga portiune de mare luminata de el... este practic imposibil de privit! Si acest lucru dureaza cel mai mult, pana sprea seara! Evident ca acum e timpul compromisurilor, a juramintelor false, a trairilor mature, a responsabilitatilor, a constientizarilor... e timpul asumarilor! De la ochelarii ce filtreaza lumina si pana la ascunderea sub umbrele sau in locuri ferite de caldura si soare, intreaga zi se poate asimila usor cu adolescenta + prima tinerete... Desi lunga, aceasta parte a zilei are suisuri si coborasuri, e plina de tot felul de evenimente (chiar daca uneori norii nu deranjeaza plafonul, toata lumea concluzionand: Ce zi senina, dom'le!) si, in cele din urma, se termina si ea... apare amurgul, mult mai nobil si respectabil decat rasaritul, dorindu-se a fi mai impunator, deloc lung dar nici prea scurt. Aceasta batranete trezeste urma nostalgiilor, a intelepciunii, a maturizarii finale... de fapt a sfarsitului... Si, cand convins de faptul ca resemnarea mioritica a omului nu poate sa iasa din cliseu (ca cica asa a vrut Dumnezeu iar povestea cu trecerea in Iad/Rai, prin vama Judecatii de Apoi este veridica doar pentru cel ce reuseste sa-l gaseasca pe El), ma pregatesc sa ma retrag si sa ma supun regulilor scrise de alte entitati, intangibile perceptiilor mele... umil, fara urma de speranta, in cutia vietii mele finite, ce respecta barierele alchimiei neintelese. Dar, deodata, din aceeasi mare, rasare un alt disc mult mai portocaliu decat cel de dimineata, cu un farmec aparte, contrastand totul, noaptea reusind sa puna in valoare mult mai inspirat luna! Si de acolo, camarila de stele insoteste acest miraculos bol cateva ore bune...  Desi nu am spus nimic nou, nimic necunoscut, o intrebare ma tot obsedeaza: sa fie luna reincarnarea noastra? Viata urmatoare? Desi arta compromisului propriu ne face sa neglijam faptul ca si acest corp neluminat direct nu este decat un satelit, o forma falsa de a-ti lumina culuarul vietii... Ce frumoasa-i marea! Insa nu se compara cu muntele... o reala placere sa asculti acum un album complet, ce contureaza o stare de fapt reala, dar dementa: "Twilight of the Gods"! Iar in piesa de final, "Hammerheart", se poate regasi renasterea... sa fie doar a mea? sau chiar va mai fi ceva?

imhotep

Tocmai am terminat de revazut un amplu documentar in care personajul de acum 5000 de ani inca copleseste intreaga camarila de cercetatori. Incredibil cat de nesemnificativa a ajuns astazi una dintre cele mai mari civilizatii din istoria omenirii! Pai cum sa fie altfel, atat timp cat de vreo 2000 de ani crestinismul ne poarta crucea si ne explica (dupa sute de ani de teroare conchistadorica) ca e singura religie ce-si poate iubi neconditionat aproapele... Iar gandurile mele inca penduleaza intre alte sisteme de referinta, pe undeva intre traci, egipteni si incasi...  toata lumea vrea sa vada Ierusalimul! Eu vreau sus, la Machu Picchu!