Niste tati... barfa?

Am citit cu mare placere aricolul lui Andrei Manolescu din Dilema Veche de sapt aceasta. Conexiunea intre tata, mama, copil, educatie si aprecierea de catre parinti a invataturilor copiilor in public a avut parte de un sarm aparte printre randurile scrise. Chiar as putea spune ca am zambit mai mult decat m-as fi asteptat. Foarte frumos scris, foarte bine imortalizat, foarte inspirat evidentiat.
N-am inteles insa de ce a trebuit Andrei sa sublinieze ca acei parinti erau "de conditie medie, cu pregatire medie"... Probabil ca a dorit sa pregateasca cititorul de ceea ce urma sa insire acolo, adica de parerea misogina si discreditara a barbatului ce-si ponegreste nevasta intre "ai lui", la un pahar de vodca... ceva in genul lui Al Bundy. Sau poate ca nu! Imi amintesc de citatul care mi-a ridicat multe semne de intrebare in ultima perioada: "Daca urasti o persoana, urasti in ea ceva ce e si in tine. Ce nu e parte din noi, nu ne deranjeaza". Lasand la o parte subcutanatul desprins din gandirea mea despre mine si chiar despre acest post al meu, stau si ma intreb, retoric: Oare pe Andrei l-a deranjat acel comportament ieftin al omului de conditie medie? Si daca da, de ce? Oare citatul lui Herman Hesse ar putea face trimitere spre ceva anume? Sau diferenta intre cel care are un asemenea comportament limitat si cel care il doar constata, eventual il critica (ridica la fileu) intr-o "terapie de grup" elitista si intelectuala, este atat de importanta?
Una peste alta, nu m-am lamurit: a baut si el o vodca? Ca in carciuma a ajuns totusi... Hai noroc!

PS. Si inca ceva... Oare cum vorbesc sotiile intre ele despre neobositii lor barbati ? Imi inchipui deja stand confortabile pe fotoliile de asteptare de la saloanele de infrumusetare, suetand la o cafea aromata, mai degraba despre postasul ce cade in pragul usii... sau de instalatorul virtual din blogurile cautatoare de umplere a golurilor iluzorii... ma gandesc ca doamnele de "conditie medie" nu au parte de un climat atat de boem, ele dezvoltand teme pregnante pe la cozile din pietele agroalimentare... Offf, aristocratia asta subtire... Radio santul a fost, este si va fi sursa de inspiratie pentru toata lumea... Sa fie barfa definitia romanului? Sau nu numai a lui?

Cristian Nemescu-un mic geniu!

Am vazut de curand "California Dreamin'"! Ma temeam ca involutia filmelor de dupa marea aglomeratie din decembrie nu ne va mai arata nimic mai grotesc dar si dureros cum au fost "Hotel de Lux" sau "Balanta". Si vorbesc aici de doua filme reper construite de 2 giganti incontestabili, Pita si Pintilie. Ei bine, am ramas consternat sa vad cum un tanar a incercat sa se exprime intr-un mod artistic si a reusit sa faca o mica capodopera. Eram convins ca filmul a luat nu stiu ce premiu doar pentru faptul ca acest Cristian Nemescu a murit intr-un accident stupid... Poate de aceea am si ignorat vizionarea lui. Acum, insa, dupa ce intreaga mea suflare s-a destins mai mult decat expresiv cu aceasta pelicula, pot spune cu mana pe inima ca Nemescu era un adevarat talent. Iar ca un negru pe plantatie, nu pot face remarci decat pe baza unui scenariu scris intr-o forma atat de realista, mixand extrem de simplu si inedit comportamentul romanesc cu fariseismul pragmatic dobandit din dominatia otomana si educatia sovietica. Cu un mesaj subcutanat de exceptie, filmul contureaza o satira apoteotica a romanului dintre milenii, cel care, intr-o Capalnita uitata de lume (acolo unde se pliaza harta), plin de mizerie morala acceptata si impartasita, unde totul se intampla doar ca altfel nu s-ar intampla, unde totul e cu susul in jos dar asa e la noi, unde valoarea nu exista insa se gasesc la tot pasul criterii valoroase de evidentiere a prostiei ipocritice, unde un turn Eiffel a la Hermes ne poate transcede intr-un Paris iluzoriu, transformat prin inelul lui Rumburak instantaneu intr-o Transilvanie plina de Draculite sexoase si deschise la orice pentru acei... pentru acei americani, asteptati de peste 50 de ani, sa vina sa ne salveze. Si cand toata lumea a uitat de ei, singurul mafiot local recunoscut de toti dar acceptat ca dictator intangibil aflam ca este obsedat de himerele trecutului, de promisiunile ca va fi bine, cand vor veni americanii, la sfarsitul razboiului... pe vremea cand era un pusti. O analogie perfecta, o legatura subliminala dementiala, ce eclipseaza complet, in cele din urma, hazul mioritic si plin de penibilitati stanjenitoare exprimate de un primar deplorabil, un sef de post mediocru sau o masa de tineri ratata ce nu-si avea sensul trairii decat raportandu-se la ieftinaciuni cotidiene. Ca e si putin erotism, ca e si un limbaj ceva mai agresiv, ca e si plin de faze haioase, da, pot spune ca gasesc de toate in acest film. Gasesc, in schimb, ceva ce m-a socat de-a dreptul: lipsa directiei... Si cum romanul nu poate sa o identifice, vine americanul, dupa 50 de ani de asteptari infernale (era frumos sa ne fi aratat si cativa batrani ce inca au privirea atintita spre cer spre acei parasutisti promisi acum juma de secol) care creeaza himera luptei pentru eliberare de sub dictatura unui sef de gara mai hot ca toti dar al dracului (am putea spune incapatanat, sau vertical raportat la legi)... si uite asa, vine Armand Assante, americanul cu mesaj gospel si ne lumineaza calea, ne asigura de intreaga lui sustinere si a poporului american... Iar romanul nostru, patriot in cuget si simtiri, dupa o portie de rachie simbolista, mai face o ingramadeala, mai omoara pe cineva si... asteapta... ce? Directia! Doar ca gara nu putea sa plece, asa ca a plecat trenul cu radarul pacifist, lasand in gara o amintire efemera si o palma deschisa, in care, in locul unui vis aspirational, a ramas un chip desenat inocent cu un pix obedient... Si sa-l vedeti pe Rica Valoare cum canta "Love Me Tender"! Delicios, trist, realist, dureros... ce mai, un film de o frumusete vanata, cu un Razvan Vasilescu impozant, o Maria Dinulescu mai mult decat expresiva si un Alex Margineanu parca dintr-o alta lume. Respect pentru acest film fara actiune, dar cu actiune in fiecare din noi, cu sens doar in propria-i paradigma...

Business Francofon

Iarasi am fost la o conferinta... reusita, as putea spune... la fel de trendoasa, la fel de implicata, cu un colectiv de oameni de business, vreo 200 de persoane, mai din toate spectrele posibile ale unui anumit set de activitati. Hotel fitos, tinuta epatica, socializari charismatice, shareuri inspirate, schimburi/stoarceri de informatii, citiri disperate ale ecusoanelor infipte in piepturi (sacouri, bluzoane...)... pana la a intoarce capul ostentativ si a te impiedica... sau a alunca pe scarile spiralate si dominate de un parchet de stejar extrem de rapitor pentru privirea-mi... lcd-uri si plasme de jur imprejur, hostesse amabile si pline de zambete platite, oameni din presa ce incercau sa gaseasca tantarul ce le-ar putea aduce armasarul mult asteptat de prima pagina, prezentari somptuoase, pline de substrat si de profunzime stilistica, informatii la obiect dar si divagari frustrante. In acest Business univers am deslusit doua elemente ce mi-au placut mult:
-un expat ce s-a straduit sa ne tina intreaga lui prelegere in limba romana... si a facut-o cu o modestie de admirat!
-un "artist" al cuvintelor, ce ne-a aratat ca poti sa faci bani si din consultanta (training) inteligenta, fara a copia conceptele corporatiste ieftine intr-o prezentare copy-paste bombastica. In doar 5 slide-uri, unde erau afisate 5 citate ale unor mari oameni, ne-a vorbit o juma de ora liber despre cum este sa constientizezi unde te afli in aceasta lume... ceva de genul: daca excentricul iti vine sa-l exprimi, chiar cand mediul iti recomanda/impune sa n-o faci, tu fa-o! Si alte cateva secvente interesante si pline de seva umana. Chiar daca a folosit un pansament al cuvintelor (sau tocmai de aceea), acest tip a indus multora din sala unda aspirationala de a avea curaj... de a gandi... si de a privi intai individul si apoi jobul lui.... Macar pentru acea jumatate de ora... Ca odata cu masa de pranz s-a uitat totul... si am revenit de unde am plecat. A fost frumos... atunci....

Si un lucru haios: cand speakerii se exprimau in engleza, erau doar cativa ce nu solicitau casti pt tradus (poate unii si de rusine)... cand se vorbea in romana, doar expatii isi puneau castile pe urechi. Cand a venit un speaker si a vorbit in franceza, s-a produs marele soc: rumori, rasuciri de capete, glumite piperate, cozi la casti... si, in cele din urma, o traducatoare a decis sa salveze aparentele, traducand deschis fiecare vorba a respectivului mare sef.
Retoric sau nu, ma intrebam: unde naiba mai e francofonia noastra? E clar, am uitat-o acolo sus, pe Statuia Libertatii! Vendete, dom'le, americanismele-s baza amu! Go ahead, monsenior!