1 Ianuarie 2002

 •  Adaugat in: Articole Kogaionon

Intentionam ca ideile de mai jos sa le introduc in numarul opt al revistei "Kogaionon" dar lucrurile s-au precipitat si iata ca odata cu lansarea oficiala a webzine-ului de fata puteti citi cateva pareri despre cine sunt si ce simt. Sa-i dam drumul... (31 ianuarie 2002)

Octavian Paler scria in ultima lui carte "Desertul pentru totdeauna" ca omul are trei vieti: una publica, una particulara si una "secreta". In cazul meu, daca cea publica este cunoscuta, cea particulara o cunosc apropiatii mei iar cea "secreta" este aproape imposibil de controlat.
Pentru ca ea este formata din visele, obsesiile si fantasmele mele, sau mai bine spus, din subconstientul meu. Mai mult ca sigur ca "viata secreta" a dat nastere acestei activitati numite "Kogaionon" si tot ea face ca reperul meu sa existe in continuare. De ce? Pentru ca spre deosebire de altii, pentru mine muzica nu este o profesie, adica daca as renunta la ea nici viata publica si nici cea particulara nu s-ar schimba sau nici macar nu ar afecta fondul lor. Poate ca, din contra, as deveni un tata mult mai atent, un sot mai candid, as avea un serviciu mai important, as fi mai sociabil cu cei din jur... Nu stiu, insa cand viata secreta iti macina de mic copil destinul (unii si-o definesc biografie), in adolescenta optimismul te face sa crezi ca poti orice... ajungi sa crezi ca nimic nu mai conteaza, ca totul e posibil.
Si astfel atingi o varsta la care trebuie sa te gandesti foarte bine: "ce este mai important pentru mine? Viata particulara sau cea secreta?" Greu de decis.

Mai grav, descopar ca nici viata particulara nu mai poate fi controlata, sentimente ca iubirea sau afectiunea "lupta" din toate puterile sa sparga si sa distruga viata secreta. Si de aici incepe toleranta, sau mai bine spus self-controlul... unii ii spun compromis. Nu stiu daca acest monolog a facut sa intelegi ceva, tu, cititorule, tu cel flamand dupa informatii si secrete Metalice, dar daca ai priceput OBSESIA mea, atunci inseamna ca ai devenit "psihiatrul" meu. Nu am nevoie de preot, nici de de doctor pentru a ma trata in aceasta problema particulara, ci doar de "Kogaionon", in scopul satisfacerii poftelor vietii secrete care este intr-o lupta continua pentru suprematie, pentru exclusivitate...
Care va fi finalul luptei? Este prea devreme sa stiu... (30 martie 2001)

Am descoperit un paradox in momentul in care gandeam cu ochii inchisi cum ar fi ca existenta mea (implicit cea materiala) sa depinda de afacerea numita muzica... Starea de confort, de relaxare si satsfactie pe care sunt convins ca as avea-o in acel moment ar disparea doar dupa cateva clipe, mai precis cand mi-as da seama ca ar trebui sa inceapa compromisurile: trupa X are un buget de doar cateva zerouri $, label-ul Y organizeaza un turneu de anvergura cu trupele sale dar vor participa si cateva trupe mai comerciale, in scopul eficientei maxime, revista Z ar face interviuri cu trupe interesante dar reclama copleseste si astfel gasim in paginile ei doar trupe mediocre dar care reprezinta moda, si implicit o sursa importanta de castig pentru multi... cantitatea ia locul calitatii, moda ia locul valorii iar originalitatea devine o himera aproape uitata... Trist, dezarmant, rusinos... dar adevarat si real. Sa ne bucuram ca exista aceasta scena UG pragmatica sau sa ne intrebam daca era mai bine sa nu existe deloc?
Elita s-a disipat in mase, totul este un amalgam, totul pare a fi intr-un haos de neoprit. Sa fie aceasta schimbarea, sau mai bine spus evolutia? Deja sperie gandul de a gasi un posibil raspuns corect.
Cand din 30 de CD-uri ascultate lunar gasesti doar 2 sau 3 interesante, adica 10%, incepi sa te intrebi daca restul de 90% nu iti creeaza o stare de lehamite care in timp te determina sa te desparti de ceea ce ai iubit, ai trait, ai respirat, ai idolatrizat? Se poate sa fi imbatranit... sau depasit de noile curente... sau poate existenta lumilor paralele deruteaza? (21 octombrie 2001)

Zilele trecute ma gandeam ce ar fi mai bine sa fac: sa renunt la ceea ce m-a adus in aceasta stare si sa-mi urmez cursul vietii normale sau sa continui sa fur din timpul celor dragi mie pentru a-mi satisface propria "foame"? As fi vrut sa am si un raspuns, dar ma tem ca lasitatea imi creeaza confortul de a nu dramatiza totul... sau, mai bine spus, de a ma ascunde de propria-mi teama, de a decide. De cand ma stiu mi-a placut sa las senzatia ca ma eschivez, ca ma fofilez, sa dau vina pe lipsa maturitatii, pe superficialitate, pe clasicul "nu stiam, nu mi-am inchipuit ca", pe "ce-o fi o fi" sau "se poate si cu si cu...". Hazard, inspiratie, fler, noroc, orientare au fost doar cateva din reperele dupa care mi-am ghidat "evolutia".
Desi stiam ca nebunia este periculoasa, imi placea sa cred ca o nebunie controlata (cum m-a invatat profesorul de fizica despre curentul electric) poate sa te fereasca de extreme.
Prieteni buni de-ai mei au crezut, poate mai mult decat mine, in aceasta nebunie a mea, au fost captivati de ceea ce le aratam, le povesteam, le prezentam, chiar le impuneam.

Unii au reusit sa se elibereze, sa scape de aceasta nebunie obsesiva si fara speranta, dar au trebuit sa faca marele pas: sa-si stabileasca prioritatile si sa-si inabuse iesirile periculoase. Au existat si exceptii si acestea sunt cele mai apasatoare pentru mine. De ce? Pentru ca ma consider vinovatul moral al acestora, pentru ca le-am injectat nebunia mea! Mai dureros este ca ei au avut curajul orbesc sa decida... iar decizia lor m-a indepartat de ei. Nu stiu daca am fost eu atat de persuasiv sau poate au fost ei atat de slabi incat sa-mi idolatrizeze si sa-mi accepte nebunia. Eu continui sa ma amagesc/mint (?) si sa-mi spun ca acesta a fost destinul lor. Atat timp cat nu stii ce vrei, dar stii ce nu trebuie sa faci, este bine sa te privesti in oglinda si sa-ti spui: "a venit timpul sa decid!" Eu nu am facut-o! Si nici nu cred ca o voi face curand. Cu ce m-am ales? Cu universuri diferite apetisante, cu un egocentrism exacerbat si o satisfactie ca nimic nu este terminat, ca nimic nu s-a sfarsit inca... mai mult, rostesc cu incapatanare ca agonia va dura la nesfarsit. Depinde de felul fiecaruia de a fi si de culuarul pe care destinul se zbate sa-l creeze. Consecintele?
Pe unii dintre putinii "adevarati" i-am pierdut, altii s-au distrus voit, iar restul considera ca viata traita aici, pe Pamant, este doar un preludiu dureros pentru eternitatea ce va urma. Concluzionand, nu cred ca se poate sa accepti o stare tranzitorie, desi senzatia este fantastica! Trebuie sa risti sau sa accepti realitatea pe care singur ti-o creezi.

Cu nebunia nu te poti juca decat daca o tratezi cu indiferenta. Nu cred ca am facut astfel, dar nici de partea cealalta nu am trecut. Si, curios sau nu, traiesc... inca... Mi-a mai ramas o singura necunoscuta sa ti-o dezvalui, dar care te va face sa recitesti intregul paragraf si sa te intrebi unde gresesc sau unde te situezi tu. Nebunia mea? Chiar nu ti-ai dat seama, prietene? Este unul dintre putinele droguri fara de care existenta noastra ar fi anosta: MUZICA! (25 februarie 2002)