Artmania - iulie 2009

 •  Adaugat in: Articole Kogaionon

A fost si ARTMANIA 2009. O intoarcere cam la ceea ce a fost acum 2 ani, adica o mare de oameni in Piata Mare din Sibiu, localnici “cosmopolizati” deja cu sonoritati Metal. De fapt, dupa improvizatia reusita de anul trecut cu acel cort unde LACRIMOSA & Co au adunat cca 3000 de persoane, acum publicul a fost mult mai numeros, de la vreo 5000 vineri seara pana la aproape dublu sambata.
Scena impunatoare, cu lumini profi, o sonorizare decenta in ciuda unei acustici ce nu prea performeaza in acea piata, mai ales pentru astfel de muzici, bere, suc si apa pe baza de jetoane (n-au avut si ei un pahar de vin sau vreo tarie, ceva), corturi si mesaje ecologiste prin asa numitii “omuleti verzi”, toalete ecologice amplasate la fel de prost ca si acum 2 ani, adica la intrarea principala… iar pentru a te spala pe maini trebuia sa pedalezi la greu... unii usor mai turmentati chiar renuntasera dupa cateva incercari nereusite la acest “sport”… standuri cu tricouri, CD-uri, DVD-uri… body-guarzi discreti, poate cu prea mult exces de zel la controlul corporal de la intrare, mai ales ca unii cautau si prin pachetul de tigari. Ca au gasit sau nu ceva, asta e strict problema lor.

Vineri, 17 iulie, in jurul pranzului, in Sibiu, o caldura apasatoare, peste 30 de grade, fara urma de vant, fara nimic care sa te faca sa respiri comod. Mai spre seara au aparut primii nori, in partea de nord vest a orasului a plouat chiar tare de tot, in centru s-au chinuit cativa stropi dar fara succes. Astfel ca, la orele 19.00, in fata a cca 2500 de oameni, a inceput TRISTANIA. Dar cine mai este TRISTANIA astazi fara piesele lor de rezistenta? O trupa comuna, ce face show-uri explozive intr-o componenta noua, din punctul meu de vedere improvizata si fara nici un fel de legatura cu ceea ce era aceasta fermecatoare trupa in vremurile de glorie. I-am vazut in urma cu multi ani la Budapesta dar atunci vocea Vibekei ne arata perfect cum se canta Gothic Metal. Acum, mult mai energica Mariangela Demurtas s-a agitat intreaga ora pe scena, a comunicat cu publicul, a pronuntat foarte corect multe fraze in limba romana.. si a si cantat... jalnic sau nu, depinde cum dorim sa privim: pentru o trupa Metal e ok, pentru TRISTANIA, trist! M-as fi bucurat macar sa-l revad pe Osten, cel ce face pasajele de voce clean, dar si acesta e absorbit de ideea de a deveni tatic, asa ca vocea lui a fost substituita de veteranul Kjetil Nordhus (GREEN CARNATION, TRAIL OF TEARS, CHAIN COLLECTOR), care si-a facut mai mult decat bine datoria. In rest, fara Morten (SIRENIA), fara clapa lui Einar (doar pe CD-ul ce se auzea pe fundal), chiar daca au urcat pe scena cu inca o chitarista ce se intretinea pe scena cu bassistul Ole, cu un Anders ce a tipat la greu si a zbarnait chitara nonstop, cu un Kenneth ce s-a bucurat de un exces de sunet la bateria lui ritmata, TRISTANIA nu mai este altceva decat o trupa de Gothic Metal comuna, decenta, fara nici o veleitate sau amprenta deosebita, care poate face atmosfera dar atat. Ma tem ca, in aceasta componenta, ramane la stadiul de trupa de deschidere.

La MY DYING BRIDE publicul a devenit mai numeros, sa tot fi fost vreo 4000 de persoane. Aaron, la limita intre a fi prietenos si glacial, a urcat pe scena usor machiat si cu eternele maini pictate cu rosu, intr-o tinuta complet schimbata fata de acum doi ani (o camasa cu cravata, un fel de Goth casual), alaturi de ceilalti trupeti, de data aceasta avand si un violinist/keyboardist gasit pe ultima suta de metri dar care a sunat ok. De fapt, show-urile britanicilor sunt de fiecare data mai mult decat reusite, pentru cei care ii vad in premiera fiind intersante, pentru cei ce recidiveaza putand deveni chiar anoste.. si, evident, pentru fani, fenomenale. Cu acelasi comportament teatral ce confuzeaza privitorul, mai ales pe “Cry Of Mankind’, liderul trupei a reusit sa-i incalzeasca bine pe cei din primele randuri, restul trupetilor fiind la fel de inghetati si concentrati pe instrumentele lor. Un concert de o ora si ceva, excelent performat si cu un “Turn Loose The Swans” ce a sunat ca pe vremuri! E binevenita si tonica cate o cura de MY DYING BRIDE odata la 2 ani!

Ultima trupa a urcat pe scena undeva dupa orele 22.00, in fata a peste 5000 de fani si, dupa reactia acestora, cu siguranta ca vorbeam de senzatia serii. OPETH ne-a aratat ce inseamna sa fii profesionist, ce inseamna sa-ti placa ceea ce faci, sa canti o ora si jumatate cu o lejeritate de invidiat, intr-o sincronizare beton si o cursivitate de invidiat! Mikael este un geniu in scena Metal Melodic Progressive iar vineri ne-a aratat tuturor cat de mare e diferenta live intre trupele precedente si OPETH. Suedezii nu au venit cu cel mai inspirat si reprezentant playlist (acesta fiind si motivul pentru care nu am plecat de acolo superincantat), insa toate piesele abordate au sunat demential, mai ales ca in varianta live acestea au suferit si anumite prelucrari remarcabile (vezi “Closure”)… totusi, prea mult growl, prea multe pasaje progressive, prea multe treceri, prea multe improvizatii… usor confuzant pentru un neascultator de OPETH, dar ireprosabil ca tehnica si executie!

O seara frumoasa, eleganta, ce s-a incheiat inainte de miezul noptii, cel putin din punct de vedere concertistic. Pentru multi a urmat o noapte alba pe la terasele din Sibiu, inclusiv in cateva cluburi unde au fost organizate AfterParty-uri atat pentru fanii Metal cat si pentru cei Goth… mai bine spus, Electro, poate prea mult Electro, dar, ma rog… gusturile nu se discuta.

A doua zi, asteptari mari de tot, deoarece cele trei trupe au fani relativ diferiti, ceea ce implica un public mult mai numeros. SUBSCRIBE au venit din Ungaria si se pare ca pentru HardCore/Power-ul lor au deja un public pe masura, cele cateva zeci de minute fiind atractive pentru cateva sute de persoane.

PAIN a fost poate cel mai energic show din tot festivalul, asta si datorita soundului Industrial Metal al carui ritm te face cu greu sa te abtii. Peter a fost la inaltime, a cantat cu o nonsalanta impresionanta, a comunicat inspirat cu publicul, adica si-a facut treaba. De fapt, toti cei patru trupeti au performat elegant, fiind destul de surprinsi de primirea calda facuta de fani… cu siguranta ca se vor mai intoarce… Cum era si normal, spre final a fost invitata si Anette sa canta cu ei piesa “Follow Me”, ceea ce a creat o usoare isterie pentru ceea ce avea sa urmeze… Dezamagirea mea a constant in faptul ca partea de keyboard a fost, ca si in cazul TRISTANIA, sustinuta de un CD din fundal.. plus faptul ca ritmul acesta rammsteinizat, comercial, tinde sa devina prea Pop si prea dansabil… noroc ca Metalistii au privit, probabil, PAIN prin prisma legendei HYPOCRISY si a activitatii de peste 20 de ani in aceasta Scena Metal!

NIGHTWISH, o legenda (inca) vie, a adunat peste 8000 de fani in seara de sambata! Multi veniti pentru legenda, altii pentru a vedea cum suna fara Tarja iar altii pentru show-ul lor vizual. Ca imagistica, nu am ce sa reprosez, exact ca la WITHIN TEMPTATION, acum doi ani: flacari, artificii, lumini colorate, dinamica exploziva, ok. Cum suna NIGHTWISH fara Tarja? Incomplet. Cum suna cu Anette Olzon? Dezamagitor! Mai exista legenda? Da, cred ca da… desi, am vazut si multe fete ce strambau discret din nas la “Nemo”. Mda, NIGHTWISH ar trebui sa-si urmeze calea si sa renunte in a mai interpreta piesele vechi in aceasta formula ca sunt ridicoli! Anette nu stiu daca a cantat, cred ca mai degraba s-a chinuit sa cante.. a tipat, a urlat, a zbierat… s-a strofocat… noroc ca sunetistul a bagat din plin keyboard si baterie, ca sa mai umbreasca din vocea pitigaiata, as putea spune chiar penibila. In fine, publicului i-a placut NIGHTWISH, s-a vazut acest lucru pe fetele celor din primele randuri si celor de prin spate, care tineau ritmul alaturi de bodyguarzi metalizati si cei de la Crucea Rosie… Ca instrumentisti, NIGHTWISH au sustinut un concert bombastic, bun calitativ si cu o clapa care continua sa fie driverul si elementul principal al acestui tip de muzica. Pe de alta parte, senzatia de deja-vu de la TRISTANIA am avut-o si la NIGHTWISH, deoarece doua superbe voci feminine nu mai activeaza cu trupele in discutie. Si oricat ti-ai impune sa traiesti in prezent, nu poti sa nu realizezi ca “marea schisma” a distrus complet conceptul muzical al celor doua trupe… chiar daca pentru unii acest tip de “religie” inca traieste…

Un festival reusit, dupa cum ne-a tot obisnuit ARTMANIA de patru ani, cu insertii artistice nonmuzicale complementare in cele doua zile, un mod de a petrece si altfel un weekend. Duminica, la Cisnadioara, a fost si lansarea oficiala a noului album LUNA AMARA, dar nu am mai ajuns acolo.

Indiferent de barfe, zvonuri sau comentarii, si pentru mine ramane o enigma cum cei de la ARTMANIA reusesc an de an sa convinga Primaria si Consiliul Local sa sustina un asemenea eveniment, in conditiile in care “acest zgomot” numit muzica Metal nu e deloc popular… sau poate ca ma insel eu… la SIBIU chiar este! Si asta e bine, caci putem sa ne gandim deja la a cincea editie, in 2010! Felicitari organizatorilor dar si publicului!

PS. Nu stiu cat de ironic sau nu a fost Aaron la sfarsitul recitalului cand a inchinat un pahar de bere in cinstea celor ce stateau pe terase sau se uitau la concert dar din afara perimetrului festivalului, dar ar trebui sa fie o tema de luat in calcul pentru urmatoarele evenimente, caci, acum, nu a fost prea mare diferenta intre cel ce a platit bilet/abonament (si nu a stat in primele randuri) si cel ce se holba din afara… poate doar de 110/180 lei.

Iulie, 2009