Ritualuri agrare in folclorul obiceiurilor de toamna si iarna

 •  Adaugat in: Articole Kogaionon

Întreaga viaţă a omului a fost si este marcată de obiceiuri si ritualuri,datini, chiar dacă în forme mai mult sau mai puţin schimbate.

Obiceiurile au fost şi sunt domeniu important al culturii populare româneşti, (ele) constituie ansamblul manifestărilor folclorice şi de artă populară încadrate într-un sistem unitar, marcând evenimente legate de ciclul bio-cosmic, de datele calendaristice, de ciclul vieţii, într-o strânsă înlănţuire sincretică şi polisemică (Georgeta Stoica, Mihai Pop, Zona etnografică Lăpuş, Editura Sport-Turism, Bucureşti,1984, p. 70.).Obiceiurile însoţesc viata omului de când se naşte şi până moare. Obiceiul este un act solemn care iese din mersul comun al vieţii, având menirea să consfinţească trecerea
de la o situaţie la alta (Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976, p. 127.)

Obiceiurile sunt forme de participare la viaţaculturală a comunităţii, răspunzând unor cerinţe imperioase alecomunităţii. Ele asigură continuitatea socială. Principala funcţie a

obiceiurilor este, deci, cea de transmitere treptată a experienţeicomunităţii.Obiceiurile cu caracter agrar exprimă concepţia de viaţă a unei populaţiide agricultori, în care tradiţia, îndeplinirea întocmai a gesturilor şipracticilor transmise şi moştenite peste generatii, concură la cea mai

bună desfăşurare a vieţii şi activităţii comunităţii. S-a remarcat întrepătrunderea permanentă a riturilor agrare cu cele ale ciclului vieţii umane. Rădăcinile lor genetice converg cu acelea ale cultului morţilor (Maria Bocşe, Grâul-finalitate şi simbol în obiceiurile cu caracter agrar din Valea Barcăului, Astfel, /…/ perioada initierii erotice ar cuprinde primăvara, ca anotimp

al începutului, vara ca moment al zenitului şi paroxismului iubirii, toamna ca anotimp al legiferării dragostei prin căsătorie. Direct legate de muncile sezoniere agrare sunt obiceiurile care marchează marile momente ale trecerii omului prin lume, muncile sezoniere devin acel element concret ce a putut da naştere unor rituri de trecere (propriu-zise) atât de complexe. Încercările repetate de a înţelege ceea ce se întâmplă în jurul său l-au dus pe om la concluzia legăturii

dintre ciclul temporal, mişcarea aştrilor şi ciclul vegetaţiei. 

SURETIU

    În săptămâna a doua din Răpciune românul creştin celebrează Ziua Crucii, dar şi Suretiu/ ,Cârstovul viilor, o zi de care ţăranii noştri au legat culesul viilor, facerea mustului şi a vinului.

    Se pare că tradiţia are legătură cu vechea serbare Bacchanalia, organizată toamna, la culesul viilor.

Bacchus în mitologia romană, Dionysos pentru traci şi greci, zeul vegetaţiei, al viţei de vie şi al vinului era însoţit la această serbare de către preotesele Bacchantes, îmbrăcate în piei de cerb şi purtând făclii aprinse.

În vremurile noastre, sărbătoarea populară Suretiu/Cârstovul viilor este în ziua când încep a fi culese viile, la Înălţarea Sfintei Cruci.  

În credinţa poporului român, strugurii ultimei tufe de vie nu se culeg nicodată, fiind lăsaţi prinos lui Dumnezeu şi păsărilor cerului, aceştia fiind numiţi Strugurii lui Dumnezeu.

În serile culesului se fac focuri din viţă uscată, în jurul cărora culegătorii petrec cu mâncare, băutură şi muzicanţi.

Tot in aceasta zi, se bat nucii si se recolteaza din padure ramurele de alun. In traditia populara, alunul este considerat ca fiind un arbore cu functii magice, iar ramurile culese de Ziua Crucii capata calitati miraculoase. Fantanarii le foloseau pentru depistarea izvoarelor subterane iar alti oameni pentru detectarea comorilor ascunse.

In Ziua Crucii nu se lucreaza pe camp sau in casa, pentru a nu atrage primejdiile si nu se consuma alimente sau samburii care au forma unei cruci (peste, usturoi, prune, nuci).

               Se spune ca Suretiu aduce leac si pentru pomii neroditori. Oamenii atarna in ramurile pomilor fara de rod vite de castraveti, curpeni de pepene si cruci de busuioc sfintit crezand ca, in modul acesta, vor beneficia de rod bogat in toamna viitoare. 

MOSII DE TOAMNA (26 octombrie)

"Mosii", sînt serbate astăzi, ca acum o mie nouă sute de ani, de către strămosii nostri. Cuvîntul "mosi", de origine străveche, probabil traco-getică, s-a păstrat în vocabularul românesc. Sărbătoarea Rusaliilor se potrivea cu datinile si obiceiurile tracilor, care credeau în nemurirea sufletului si aveau un foarte elaborat cult al strămosilor, "Cei morti erau considerati apărători ai celor vii, de aceea li se aduceau prăznuiri si închinări".

Mortii, considerati ca sămîntă  aflată în germinatie în trupul unei divinităti a pămîntului, cum era orice zeită mamă telurică, erau socotiti ei însisi ca puteri "nutritoare", "germinatoare" si "crescătoare"

Moşii de Toamnă este sărbătoarea care se ţine în cinstea morţilor (moşilor) în Ajunul lui Sâmedru.

 În această zi, credincioşii ortodocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, care a trăit pe vremea împăratului roman Diocleţian. Pentru că a ajutat un creştin, a fost decapitat, ulterior fiind beatificat ca sfânt.

Datină deosebit de importantă în lumea satului românesc, Sărbătoarea Moşilor provine din cultul arhaic al strămoşilor totemici. Se presupune că obiceiul datează din vremea geto-dacilor, despre care se crede că practicau diferite ritualuri religioase. În cadrul acestora, în apropierea unor mari focuri, se organizau banchete la care spărgeau vase din lut. Şi despre cioburile găsite în gropile rituale, descoperite pe teritoriul României, se crede că ar fi fost ofrande aduse Moşilor de sub pământ. (Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc). "ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei" (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti). "În noaptea de Sâmedru, este obiceiul ca ciobanul să-şi aştearnă cojocul pe jos, în mijlocul stânei. Dacă se aşează pe el o oaie albă e semn că iarna va fi geroasă şi cu zăpezi grele, din contră oaia neagră vesteşte iarnă uşoară. Tot aşa luna este un bun indiciu. Dacă este lună plină cu cer senin, iarna va fi uşoară. Luna plină cu cer înorat, anunţă o iarnă aspră cu zăpezi mari şi ger cumplit" (V.Kernbach – Universul mitic al românilor).

"Ciobanii pândesc spre dimineaţă cum se scoală oile. Dacă prima sculată este albă şi dacă va pleca în jos - spre sud, iarna va fi grea. De va fi neagră şi va pleca spre nord, iarna va fi uşoară" ( Pamfile Tudor – Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului).

"În Bucovina usturoiul trebuie semănat până la Sâmedru, dacă-l semeni după, poţi să ai mari pagube. Dacă pui totuşi câţiva căţei în pământ, amăgeşti spiritele şi poţi să semeni şi după Sâmedru" (Niculiţa-Voronca – Datinile şi credinţele poporului român).

Focul lui Sâmedru

-   În satele din nordul judeţelor Argeş, Dâmboviţa şi, parţial, în Vâlcea, ceremonialul morţii şi renaşterii anuale a divinităţii arboricole se practică în noaptea de 25/26 octombrie. În preajma unui imens rug aprins de tineri într-un loc înalt al satului (munte, deal, movilă) se adună întreaga suflare a aşezării. În formele vechi, în mijlocul grămezii de lemne şi al cetinii de brad se împlânta, pentru a fi incinerată tulpina unui arbore tăiat din pădure. În jurul rugului funerar întreţinut cu lemne uscate, paie şi anvelope uzate ale autoturismelor, se striga, în cor, formula consacrată "Hai la Focu lui Sâmedru!". Femeile împărţesc, ca la o înmormântare, covrigi, fructe şi băutură. Acolo, în timp ce butucul sau buşteanul (cadavru fitomorf) era mistuit de flăcări se mânca, se bea, se glumea, se juca.        Momentul cel mai aşteptat era prăbuşirea bradului incinerat, moment care indica renaşterea simbolică a zeului mort. În tradiţia românească, bradul este arborele sacru prezent în toate ritualurile de trecere. Prin tăierea lui, ritualul reprezintă un scenariu al morţii, dar şi  al renaşterii, prin arderea acestuia.

Prin direcţia în care cădea trupul divin (jarul sau tăciunii aprinşi) se aprecia care dintre feciori sau fete urmau să se căsătorească în noul an. 

La plecare, participanţii luau cărbuni aprinşi cu care fertilizau grădinile şi livezile. Spre deosebire de moartea şi renaşterea divinităţii Crăciun la 25 decembrie, substituită de butucul sau buturuga incinerată în casă, pe vatra focului, ritul funerar Focul lui Sâmedru se desfăşoară sub cerul liber.

Despre tinerii care reuşesc să sară peste acest foc, se spune că se vor căsători în anul care urmează. 

MOSII DE ARHANGHELI    8 Noiembrie 

In zonele muntoase, in care Arhanghelii erau celebrati si ca patroni ai oilor, stapanii acestor animale faceau o turta mare din faina de porumb, numita "turta arietilor" (arietii fiind berbecii despartiti de oi), ce era considerata a fi purtatoare de fecunditate. Aceasta turta se arunca in dimineata zilei de 8 noiembrie in tarla oilor, odata cu slobozirea intre oi a berbecilor. Daca turta cadea cu fata in sus era semn incurajator, de bucurie in randul ciobanilor, considerandu-se ca in primavara toate oile vor avea miei, iar daca turta cadea cu fata in jos era mare suparare in satele si targurile bucovinene se faceau si se fac si astazi, de 8 noiembrie, pomeniri si praznice pentru cei morti iar, in biserici, fiecare crestin aprinde cate o lumanare ca sa aiba asigurata lumina de veci, calauzitoare pe lumea cealalta.

In sambata dinaintea sarbatoririi se fac praznice pentru sufletul mortilor. Ofrandele date la    pomana pentru morti, din Ajun sau din Ziua Arhanghelilor, se numesc "Mosii de Arhangheli".      Fiecare om trebuie sa aprinda o lumanare, care ii va fi "lumina de veci" in lumea de dincolo. Se aprind lumanari atat pentru oamenii in viata, cat si pentru cei disparuti fara lumanare.

   În luna noiembrie avem un grup de mai multe zile închinate lupului, care poartă genericul nume de Filipii de Toamnă. Acestea încep cu ,,Ziua lupului" (13 noiembrie), continuă cu Gadinetii de iarna (Gadina inseamna "salbaticiune" (12-16 noiembrie), cu Filipul cel Şchiop (21 noiembrie) şi se termină cu Sântandrei (Sf. Ap. Andrei cel Întâi chemat); Gadinetul şchiop (30 noiembrie) Numit în tradiţia populară şi "Andrei Cap de Iarnă" (30 noiembrie).  

SEARA DE ANDRII

La romanii ortodocsi, sarbatoarea de Sfantul Andrei s-a suprapus (asa cum s-a-ntamplat cu    aproape toti sfintii din calendar) peste o straveche sarbatoare pagana foarte puternica: Andrelusa, sau Ziua Lupilor. Vechea religie pagana avea la 30 noiembrie o sarbatoare inchinata lupului, lupilor si divinatiei, in vederea aflarii ursitului sau ursitei.

În această zi se îngroapă sare sub uşa grajdului, care apoi se dezgroapă la Sângiorz  şi li se dă vacilor pentru a fi ferite de lupi şi de alte rele, pe tot parcursul anului.

În această zi mai au loc o serie de gesturi: nu se scoate gunoiul afară după ce s-a măturat, nu se rânesc grajdurile, femeile nu se piaptănă, nu se dă de pomană şi nici cu împrumut.

Tinerii în pragul căsătoriei pun grâu la încolţit, iar cei cărora le va creşte mai frumos, vor fi norocoşi.

În această zi, copiii pun ramuri de măr, păr sau prun la înflorit, pe care, de Sf. Vasile, le folosesc drept sorcovă.

Conform unor ritualuri geto-dacice, Anul Nou se celebra la Sfântul Andrei. Şi pentru că dacii aveau un cult pentru lup, această zi era numită  "Luparia" în unele regiuni, sau "Ziua Lupului".

Se spune că  în această zi lupul este mai ager şi, spre deosebire de celelalte zile din an, când gâtul îi este ţeapăn, acum poate să şi-l întoarcă, de-aici şi vorba tradiţională "îşi vede lupul coada". În Ziua Sf. Andrei, lupul devine primejdios atât pentru vite, cât şi pentru oameni. Această zi se mai numeşte şi Gadinetul şchiop.

    Riturile de iniţiere ale tinerilor pentru a deveni buni apărători ai comunităţilor presupuneau nu numai o dificilă suită  de probe de supravieţuire dar şi, în final, moartea rituală şi schimbarea numelui cu a unui animal. Era marca transformării tânărului războinic în fiară prin îmbrăcarea rituală a unei piei de urs sau de lup. Concluzia lui Mircea Eliade privind numele etnic al dacilor este că derivă de la epitetul ritual al unei conferii războinice. Acest fapt este întărit şi de simbolismul stindardului lor. Mai mult decât atât, Mircea Eliade face afirmaţia că "acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor". Un alt argument este latura sacră pe care acest animal a căpătat-o fiind sub protecţia Sfântului Petru şi Sfântului Andrei în folclorul românesc, la care adăugăm dominaţia sărbătorilor populare dedicate acestui animal..

Ceremoniile populare sezoniere, mai ales în timpul celor 12 zile din ajunul Crăciunului până la Bobotează, aveau până nu demult în centrul lor cetele de feciori care îmbrăcau tot felul de măşti de animale: cal, capră, lup, urs etc. Este semnificativ faptul că la teribila ofensivă a oamenilor pentru alungarea spiritelor rele spre finalul celor 12 zile de la cumpăna anului se crede că sar în ajutor lupii, singurii care le văd, le aleargă şi le sfâşie cu dinţii. Să mai spunem că în riturile de înmormântare lupul devine animal psihopomp, cel care îndrumă şi însoţeşte trecerea şi drumul sufletului în lumea de dincolo pentru a ajunge în lăcaşul strămoşilor.  În Moldova, pregătirea jocurilor traditionale cu măsti  începe de la lăsata secului, la începutul postului, cînd tinerii tocmesc lăutari să le cînte la sărbători si în seara de "Sf. Andrii" (30 noiembrie) cînd are loc, conform traditiei, "păzitul usturoiului". Credinta poporului în legătură cu această sărbătoare a fost cîntată în versuri de Vasile Alecsandri: "Zgomot trist în cîmp răsună/ Vin strigoii se adună/ Părăsind a lor secrii/ Voi crestinilor popoare/Faceti cruci mîntuitoare/ Căci e noaptea-ngrozitoare/ Noaptea Sfîntului Andrii".  Ca să alunge strigoii, se ungeau geamurile cu usturoi, iar tinerii din sat, care se adunau în seara de Andrii la Casa de joc, spuneau că merg la "păzit usturoiul". Referitor la acest obicei, Petru Caraman afirmă: Usturoiul si în antichitate avea acelasi rol, ca si azi, de a îndepărta de locuinta omului duhurile rele, care, la sărbătorile închinate mortilor, părăseau lumea subpămînteană, mormintele toate deschizîndu-se, si deveneau foarte îndrăznete. Superstitia antică îsi închipuia că poate opri spiritele mortilor prin ajutorul usturoiului, întocmai ca si Ia români pînăastăzi în noaptea Sfîntului Andrii".

Ovidiu Bârlea este de părere că în această perioadă mortii participau nu numai sufleteste, ci gustau din ofrandele festive, cel mai adesea din vase asezate anume pentru ei, deci înfruptîndu-se total din aceleasi bucurii ca si cei vii. Urme ale acestei conceptii străvechi pot fi surprinse într-o seamă de practici legate de mosii de Crăciun, ca si de unele detalii ale colindatului.

În Moldova, zona Iasilor, alaiul caprei este constituit din tineri, care au "iesit la joc" si care se bucură de încrederea sătenilor. Aceiasi tineri care, în seara de Andrii au "păzit usturoiul", merg de Anul Nou cu capra, zgomotul asurzitor al tobelor bătute cu insistentă în timpul noptii, începînd de la "Andrii", dar mai ales în Ajunul si ziua de Anul Nou, căruia i se adaugă cel al tălăngilor, zurgălăilor, fluierelor, aveau în vechime rostul de a tine deoparte de casa omului spiritele rele. 

IGNATUL (20 decembrie)

Înainte de a afla semnificaţia tăierii rituale a porcului (întruchipare a spiritului grîului) în ziua Ignatului, trebuiesc preentate tici şi credinţe specifice acestei sărbători. Astfel, la tăierea porcului nu trebuie să asiste nici un milos, existînd credinţa că porcul murea cu greutate, iar carnea nu va mai fi bună; se spunea chiar că cei care văitau porcul îl supărau pe Dumnezeu! După ce porcul nu mai mişca, se făcea o tăietură în chip de cruce, la ceafă, peste aceasta punîndu-se sare, spunîndu-se că numai aşa sufletul porcului va ieşi din cap. De obicei, coada, urechile şi beşica erau date copiilor, pe gospodari interesîndu-i în special splina, aceasta indicîndu-le, în funcţie de grosime, cum va fi iarna; doritoarele de păr lung trebuiau neapărat să mănînce din această splină! Găsirea de sînge închegat în inima porcului îl bucura tare mult pe stăpîn, acest lucru însemnînd noroc la bani. Dacă porcul era negru, cei care participau la tăiere se mînjeau cu sînge pe faţă, sperînd că vor fi mai roşii la faţă şi sănătoşi tot anul care va urma.  Acelaşi sînge, strîns într-o strachină cu mălai, uscat şi măcinat, era bun pentru afumarea copiilor bolnavi de guturai, nălucă, spaimă ş.a. Cei care trebuiau neapărat să muncească pe 20 decembrie, o puteau face numai după ce vedeau sînge; altfel, femeile urmau a… grohăi ca porcii sau le erau distruse bulendrele puse la uscat pe garduri de aceiaşi porci!

Deşi creştinismul a asociat porcul necumpătării şi lăcomiei, pentru comunităţile arhaice acest animal, mai ales prin sîngele său, era unul din cele mai importante ajutoare întru revigorarea… Soarelui.

Ne-ar trebui destul spaţiu pentru a explica modul în care percepeau timpul oamenii de altădată şi a întelege, astfel, în mare măsură, lumea lor. Amintim aici doar că, începînd cu echinocţiul de toamnă, oamenii observau cum Soarele intră într-un aparent proces de dispariţie, consecinţa directă fiind micşorarea duratei zilei şi răcirea vremii; oamenii comunităţii tradiţionale credeau că trebuie să intervină în ajutorul astrului ceresc înainte ca acesta să dispară, momentul hotărîtor pentru acordarea ajutorului fiind plasat în preajma solstiţiului de iarnă, adică atunci cînd este cea mai scurtă zi din an. Ei bine, românii au decis să ajute Soarele, nu întîmplător, prin sacrificarea… porcilor în cinstea zeului Saturn, sîngele porcilor trebuind să întăreasca Soarele slăbit de efortul pe care-l depusese peste an. Nu este deloc exclus ca anterior să fi fost sacrificaţi oameni, la români întîlnindu-se încă o credinţă potrivit căreia "Ignatul are rînduit să moară negreşit un om în ziua sa".

Aşadar, porcul sacrificat ritual la Ignat (din latinescul ignis – foc!) nu era altceva decît o întruchipare zoomorfă a Soarelui, o altă întruchipare, de data aceasta de natură vegetală, fiind grîul, despre acesta existînd o mulţime de credinţe şi practici în Ajunul Crăciunului.  

AJUNUL CRACIUNULUI si CRACIUNUL 

   În noaptea Crăciunului se credea că cerul e deschis, despre cel care auzea cocoşii cîntînd în cer spunîndu-se că are noroc la bani şi că va fi sănătos. Alţii, mai puţin atenţi la cocoşi, credeau într-o credinţă conform căreia dacă apucau să fure în seara Ajunului şi nu te prindea nimeni, atunci puteau să fure tot anul fără teama de a fi prinşi. Furtul era uşurat şi de faptul că oamenii obişnuiau să nu încuie uşile şi porţile, încuierea acestora atrăgînd dezinteresul peţitorilor! Tot pentru peţitori, fetele mari puneau, în seara Ajunului, o strachină pe prispă sub fereastră, sperînd că-l vor vedea atunci cînd acesta va veni să mănînce. Înainte de a se culca îşi punea pe cap o spelcă ce fusese sub prag cînd a ieşit preotul din casă, spelca aceasta favorizînd visarea ursitului.

Oamenii de altădată  erau foarte grijulii ca în noaptea Crăciunului să nu se stingă  focul, în acest scop punînd în vatră un buştean sau o buturugă, această buturugă fiind asociată, ca şi porcul şi grîul, strămoşilor mitici, de data aceasta de natură dendromorfă.

Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi începând cu zilele Crăciunului, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca flăcăii să umble cu ţurca, capra sau brezaia.

Ca şi la celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi  în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capra, ciobanul, ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc. 

Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, înmormântarea, învierea) a fost la origine, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare, jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor - invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul "caprei".

Obiceiul pare că îşi are originea în cele ale romanilor şi elinilor: fie în jocurile şi cântecele desfăşurate în jurul altarelor păgâne de preoţii sau cântăreţii travestiţi în dobitoace cu ocazia sărbătorilor date pentru cinstea zeilor, ori în versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie în amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor păsări răpitoare. 

Capra joacă după  fluier, iar la terminare unul din flăcăi, apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stapâna casei, pe fete şi chiar servitoare, dacă sunt acasă, şi apoi se îndepărtează mulţumind.

Buhaiul, numit în Ialomiţa  şi în sudul Moldovei "buga", era un vas de lemn de forma unei putinici, cu fundul acoperit cu piele de capră sau de oaie, bine întinsă şi legată cu un cerc sau strânsă cu o frânghie. Prin mijlocul acestei piei trece o şuviţă de păr de cal fixată în interior cu un nod sau cu băţ trecut printr-un laţ. Gura vasului este deschisă. Unul din flăcăi ţinea buhaiul, iar altul, cu degetele muiate în borş, în apă cu sacâz sau numai în apă, trăgea şuviţa de păr, producând un zgomot surd, întărit de cutia de rezonanţă a vasului. Cuvântul buhai a ajuns la noi, probabil, prin imtermediul limbilor slave: rus. - bugai, pol. - buhai, ceh. - buga, cum se spune în Ialomiţa şi în sudul Moldovei. Obiectul menit să imite mugetul taurului, simbol al fertilităţii, a fost cândva răspândit în întreaga Europă. La cehi este cunoscut şi azi sub numele de bukal sau bukaci, denumirea fiind în legătură cu zgomotul pe care îl face. La unguri se numeşte burgato, tot o denumire onomatopeică. La germani se numeşte Rummeltop sau Brummtorf, tot după zgomotul pe care îl face (torf înseamnă oala de pământ, de lut). Obiceiul a dispărut demult în Europa apuseană şi, acolo unde mai există, şi-a pierdut sensul tradiţional şi este practicat mai mult ca un joc de copii.

Colindatul

Ritual străvechi, cu funcţionalitate magico-simbolică foarte complexă (augurală, apotropaică, de stimulare a fertilităţii solului şi fecundităţii oamenilor, de iniţiere a tinerilor etc.) colindatul rămâne unul dintre cele mai evidente purtătoare de mesaje ancestrale.  

Urările conţinute de colinde sunt cele care vizează dorinţe esenţiale ale satului arhaic: recolte bogate, sănătate, feciori vrednici, fete frumoase şi harnice, noroc la căsătorie.

Conform studiilor etnologice, obiceiul colindatului este preluat de la romani, care, la această  dată, sărbătoreau "Naşterea Soarelui". "Calendele", sărbători romane închinate soarelui, desemnează un obiect rotund, o trimitere directă la discul solar, de aici şi obiceiul de a împărţi colaci, mere şi nuci colindătorilor, toate simboluri ale rotundului, ale perfecţiunii.

Tot în perioada dintre craciun si Anul Nou, se practică şi jocurile cu măşti, datini cu valoare documentară şi expresivitate artistică deosebite.  Acestea  constituie întruchiparea fantastică a unor zeităţi arhaice ale vegetaţiei: Capra, Brezaia, Cerbul, Turca, Ursul, Căiuţii, Frumoşii etc., simboluri ale fertilităţii şi fecundităţii, care, după aprecierea etnologilor, leagă spiritualitatea românească de antichitatea greacă şi de civilizaţiile orientale.

 

Făcând referire la jocurile cu măşti, Mircea Eliade sustinea: "Asemenea ceremonii sunt încă populare în Balcani, în România mai ales, în timpul celor 12 zile din Ajunul Crăciunului, până la Bobotează. La origine, acestea erau ceremonii în legătură cu întoarcerea periodică a morţilor şcomportau tot felul de măşti animale – cal, capră, urs (...). Avem destule probe ale moştenirii păgâne, adică geto-dacice şi daco-romane la români. Este de ajuns să te gândeşti la cultul morţilor şi la mitologia funerară, la riturile agrare, la obiceiurile sezoniere, la credinţele magice etc., care, se ştie, persistă abia schimbate de la o religie la alta, timp de milenii". 

Profesor Mihnea Cristian Badea